Baletul Anna Karenina – momentul în care am ştiut

Rândul 2, mijloc. Linişte. Întuneric. Momentul în care Anna (Ada Gonzalez) şi Vronski (Ovidiu Matei Iancu) se întâlnesc întâmplător pe un peron, prevesteşte o poveste plină de pasiune, durere şi gesturi necugetate. E nevoie doar de un acar (Elliot Bourke) fascinant în nebunia lui, care se loveşte de cei doi îndrăgostiţi, ca să ştiu sigur că asta este o dramă care va merge din rău în mai rău.

Uit că sunt la un spectacol. Acum ştiu că am intrat cu toată fiinţa în povestea lor şi trăiesc, dansez, simt alături de ei. Paşii de dans trec de la frenezie la nebunie. Privirile dintre Anna şi Vronski, gesturile pe care femeia le face atunci când îi arată lui Karenin (Ştefan Meşter) că îl dispreţuieşte, sufletul Annei pus pe o tavă plină de cuţite pregătite să îi sfâşie fiinţa, toate mă fac să suspin constant, să plâng, să mă bucur când îmbrăţişările lui Vronski o vindecă, să îi simt spiritul matern atunci când petrece puţin timp cu Serioja (Briana Micu), copilul ei drag.

Anna înnebuneşte. Vronski suferă. Karenin se luptă cu morile de vânt. Cu toate că ştiu povestea, cu toate că maestrul Tugearu (coregraful spectacolului) m-a avertizat că va fi o piesă plină de emoţie, cu toate că am în minte anumite momente reprezentative care ŞTIU că îmi vor frânge inima, cu toate astea sunt şocată când Karenin ameninţă că pleacă şi ia şi copilul cu el. Simt fiecare por al acarului atunci când o trage pe Anna Karenina spre sinucidere, în viziunile ei. Plâng la gândul că momentul în care se va sinucide se apropie şi rămân înfrigurată, cu privirea aţintită spre peron, atunci când comite într-un final gestul suprem.

Lev Tolstoi a fost un scriitor maniac. A scris, în nebunia lui fabuloasă, poate cea mai frumoasă poveste pe care am avut pasiunea şi răbdarea să o cunosc. Ada Gonzalez i-a dat însă Annei Karenina o nouă faţă. I-a dat sens. I-a dat pasiune, trăire şi un corp în care să trăiască pentru aproape 2 ore.

Ada, you are the perfect Anna!

Second row, a seat right in the middle. Silence. Darkness. The moment when Anna and Vronski meet in the train station, predicts a story full of passion, love, betrayal and sorrow. It only took a charmingly insane points man to commit suicide in front of the two lovebirds to know that this was going to be a heartbreaking story.

I suddenly forget I’m watching a show. This is the moment when I realize that I am deeply and irrevocably in love with their story and that I am there with all my heart and soul. I live, I dance, I feel everything they feel. The dance steps go from pure happiness to misery and insanity. The looks Anna and Vronski give each other, the gestures Anna does when she confesses to Karenin that she despises him, Anna’s soul ripped apart by thousands of knives, they all make me sigh constantly, they make me cry, they make me happy whenever she is happy, whenever she sees her beloved child.

Anna goes insane. Vronski is constantly suffering. Karenin keeps fighting even though he’s lost already. Even though I know the story, even though the great Ioan Tugearu warned me that it would be an incredibly sad story, I still feel every single one of her emotions when she realizes that Karenin is leaving with her child, when she gathers her letters from the floor, when she goes insane and commits the great gesture in the final act.

Lev Tolstoi was a maniacal writer. He wrote, in his fabulous insanity, maybe the most amazing story I have ever had the patience and the passion to know. Ada Gonzalez gave Anna Karenina a new face. She gave her sense. She gave her passion and a body to live in for a little while.